Am fost crescut într-o familie creştină în care Cuvîntul lui Dumnezeu era iubit şi pus în practică. Tatăl meu mi-a transmis dragostea sa pentru natură, şi de aceea n-a fost surprinzător faptul că biologia a devenit obiectul meu preferat la şcoală. Deşi am fost convertit pe cînd eram încă un copil, credinţa mea nu s-a confruntat cu un test real pînă la adolescenţă. Printre multe alte materii, interesele mele legate de biologie au adus în centrul atenţiei conflictul aparent între Biblie şi ştiinţă, în special în contextul originii vieţii.

La început am rezolvat problema prin aceea că am ignorat, pur şi simplu, afirmaţiile ştiinşei. Dar cînd am părăsit şcoala şi am mers la universitate ca să învăţ botanica, a devenit curînd clar faptul că va trebui să împac cumva credinţa mea în Dumnzeu ca şi Creator cu faptele adevărate ale ştiinţei.

Am fost confruntat cu patru dovezi majore, despre care se spunea că demonstrau adevărul evoluţiei. Cea mai importantă dintre acestea a fost Existenţa fosilelor. Un evoluţionist de frunte, T. H. Huxley, a scris cîndva: „Dovada principală şi directă în favoarea evoluţiei poate fi furnizată numai de către paleontologie (studiul fosilelor)”. Voi examina mai întîi această „dovadă”.

Existenţa fosilelor este considerată ca dovadă a faptului că a avut loc o schimbare treptată, deoarece organismele simple au evoluat încet spre unele mult mai complexe. Geologii au alcătuit un „tabel geologic” care cuprinde milioane de ani într-o încercare de a ilustra cum a avut loc această evoluţie. Cum, am întrebat eu, s-au obţinut datele din care să se întocmească acest tabel? Răspunsul a fost că s-a dat o dată fiecăreia dintre rocile care conţineau fosile. Spre uimirea mea am descoperit că principala metodă de a data o rocă era prin raport cu datele fosilelor descoperite în ea, şi principala metodă de datare a acestor fosile era prin raport cu rocile în care au fost descoperite! Nu este de mirare că Enciclopedia Britanică recunoaşte: „Nu se poate nega faptul că... geologii se învîrt într-un cerc vicios. Succesiunea organismelor a fost determinată printr-un studiu al rămăşiţelor lor încrustate în roci, şi vîrsta relativă a rocilor este determinată de rămăşiţele organismelor pe care le conţin” (Ediţia 1957, vol.10, pag.168).

Metodele principale folosite pentru a suplimenta această procedură neştiinţifică sunt cele ale datării radio-metrice, cea mai renumită fiind cea a datării cu carbon radioactiv. Toate metodele de datare radiometrică presupun că coeficientele de descompunere a izotopului radioactiv au fost în trecut la fel ca acum. Aceasta este o presupunere îndrăzneaţă. Există devezi experimentale că lucrurile nu stau aşa. Metoda de datare cu carbon radioactiv presupune că lumea şi atmosfera ei n-a mai suferit nici o schimbare impresionantă în ultimii 50.000 de ani. Apostolul Petru subliniază că nu acesta este cazul, 2.Pet.3:4-6. Condiţiile anterioare şi posterioare potopului au fost foarte diferite. De exemplu, se pare că a existat o pătură protectoare de apă sau vapori înconjurînd pămîntul mai înainte de potop, Gen.1:7, care a dispărut în timpul potopului, 7:11. Dispariţia păturii ar fi condus la o creştere a conţinutului de carbon radioactiv din atmosferă datorită pierderii protecţiei pămîntului în faţa bombardamentului cu raze cosmice. Apoi, calculele ştiinţifice afirmă că acest carbon radioactiv se produce de circa trei ori mai repede decît se dezintegrează. Dacă aşa stau lucrurile, atunci fosilele pe care evoluţioniştii le-au dat ca avînd sute de milioane de ani nu pot avea mai mult de cîteva mii de ani vechime!

Cu toate acestea, tot mai încercam o mică îndoială. Unele caracteristici ale lumii fizice lăsau impresia a fi foarte vechi. Raţionînd, mi-am dat seama că şi dacă lumea n-ar avea mai mult de 8.000-10.000 de ani vechime, ea ar arăta inevitabil mult mai veche. Orice lucru creat într-o stare matură ar părea mai vechi decît este. De exemplu, să ne imaginăm că am fi intrat în Grădina Edenului În a şaptea zi a săptămînii creaţiei şi l-am fi întîlnit pe Adam faţă în faţă. Dacă n-am fi fost informaţi de contrariu, am fi presupus că el are, să zicem, 30 de ani. Dar ne-am fi înşelat; El ar fi fost în vîrstă de numai 24 de ore! La fel, animalele, copacii şi însuşi pămîntul ar fi părut mai vechi decît erau.

Au existat multe fenomene pe care teoria evoluţionistă n-a fost în stare să le explice, spre satisfacţia mea. În principal, acestea au fost:

i) Practic, nici o fosilă n-a fost descoperită în rocile „precambriene”. Milioane de fosile cu forme de viaţă foarte complexe se află în aşa numitele roci cambriene (chipurile de 500-600 de milioane ani vechime), dar nu se găseşte nici o urmă a înaintaşilor lor în procesul de evoluţie. Şi totuşi, insistă evoluţioniştii, desigur că ei trebuie să fi existat.

ii) Uneori, roci cu o vîrstă „mai mare” se află deasupra celor „mai tinere”. Eu nu pot să cred că nişte cauze naturale au împins marele Matterhorn (masiv din Alpii elveţieni la graniţa cu Italia) la peste 30 de mile deasupra unor roci mai tinere, sau că nişte „şariaje” (transportare la mari distanţe a pietrişului, nisipului sau pămîntului şi suprapunerea lor peste alte roci, ca urmare a mişcărilor tectonice) au transportat vîrful Mythen tot drumul din Africa pînă în Elveţia!

iii) Urme de paşi ai unor oameni au fost descoperite alături de urme de dinozauri în albia rîului Paluxy (Texas), în ciuda faptului că dinozaurul în cauză se presupune că a dispărut cu circa 70 de milioane de ani mai înainte ca omul să evolueze. Apoi, un trilobit (clasă de animale artropode marine fosile, al căror corp era împărţit în trei, atît longitudinal, cît şi transversal) zdrobit a fost descoperit în interiorul urmei de picior omenesc la Antelope Springs (Utah). Rocile sunt clasificate drept roci cambriene de către dogma evoluţionară şi sunt datate la 550 de milioane de ani vechime. SE presupune că trilobiţii au dispărut cu circa 350 de milioane de ani mai înainte ca omul să apară pe scenă.

iv) Au existat mai multe cazuri de animale şi peşti descoperiţi în viaţă, despre care se credea că au dispărut cu milioane de ani în urmă, de exemplu tuatara (un amfibian de forma unei şopîrle cu un şir de ţepi pe spate şi un al treilea ochi bine dezvoltat), despre care s-a susţinut mai înainte că a dispărut cu 135 de milioane de ani înainte, şi coelecanth (un amfibian dispărut cu 70 de milioane de ani înainte).

v) În istoria fosilelor, aşa cum o concep evoluţioniştii, există lacune enorma. Nu s-a descoperit nici o formă de tranziţie între nevertebrate şi vertebrate, peşti şi amfibieni, amfibieni şi reptile, reptile şi mamifere.

Un alt punct care cîntărea destul de greu pentru mine a fost absenţa unei explicaţii reale pentru originea materiei. Cea mai cunoscută concepţie despre originea universului este ipoteza Big Bang (marea explozie sau bubuitură). Dar de unde, am întrebat eu, a apărut nucleul superdens iniţial al materiei? Evoluţionistul nu are un răspuns real, el este silit să afirme că materia a existat dintotdeauna!

Am ajuns să înţeleg că evoluţionistul are nevoie de mult mai multă „credinţă” decît creştinul! Este de departe mai raţional să credem relatarea biblică despre lucrările de creaţie ale lui Dumnezeu. Geneza 6-9 ne dă adevărata cheie în ce priveşte fosilele. Milioane de organisme vii au fost îngropate în straturi groase de sediment ca o consecinţă a potopului. Aceste straturi s-au consolidat mai tîrziu, formînd roci sedimentare cam pe trei sferturi din suprafaţa pămîntului. Aici se află explicaţia vastelor cimitire fosile din Siberia, Alaska, Sicilia şi Germania centrală. Fosilele depun mărturie despre creaţie şi potop.

O a doua „dovadă” majoră care mi s-a prezentat în sprijinul evoluţiei a constat în aşa numitele mutaţii genetice. Aş dori să ilustrez aceasta prin cazul moliei europene de culoarea piperului. Pînă în 1850, molia avea o culoare foarte deschisă. Dar cam prin acea vreme a fost observată o varietate închisă la culoare în zona Birmingham din Anglia. De atunci încoace, varietatea închisă la culoare s-a răspîndit mult mai mult decît varietatea mai deschisă la culoare. S-a observat că, în general, moliile albe se găsesc în zonele rurale, iar moliile negre în zonele industriale. Motivul pentru acest gen nou constă în culoarea mediului în care trăiesc cele două varietăţi de molii. Pe copacii acoperiţi cu licheni de la ţară, moliile sunt camuflate perfect, şi de aceea sunt mai puţin probabil să fie văzute şi mîncate de păsări. De aceea, ele supravieţuiesc mai mult timp şi se înmulţesc mai repede la ţară decît o fac cele negre. Cu moliile închise la culoare se întîmplă exact opusul, acestea supravieţuind mai bine pe scoarţa de copac înnegrită din zonele industrializate. În lumina acestui lucru, evoluţioniştii presupun că, în timp, cele două varietăţi se vor dezvolta independent şi vor forma, în cele din urmă, două specii total diferite. Dar oare acesta este adevărul?

Mai întîi trebuie să ne întrebăm: „Ce a determinat apariţia acestei schimbări de culoare?” Răspunsul este că o mică parte din interiorul celulei insectei s-a schimbat, cauzînd o schimbare în culoarea corpului ei. Acea parte mică a celulei se numeşte genă şi este unitatea care determină caracteristicile speciale ale unui organism. Schimbarea este numită mutaţie. Teoria modernă a evoluţiei stă sau cade pe baza apariţiei anumitor tipuri de mutaţii. Dacă acestea nu au loc, nu este posibil ca evoluţia să progreseze. Bineînţeles că mici mutaţii apar ocazional la organismele vii, ca dovadă molia de culoarea piperului. Totuşi, majoritatea mutaţiilor sunt dăunătoare, şi rezultatul este fie un individ deformat, fie moartea. Dacă a apărut evoluţia, ar trebui să existe un mare număr de mutaţii benefice într-o largă varietate de organisme. Precum se întîmplă, noi cunoaştem foarte puţine cazuri de mutaţii folositoare; dovadă că molia europeană de culoarea piperului este singurul exemplu citat cu regularitate în manualele de biologie! A argumenta că evoluţia animalelor şi a omului a avut loc prin mutaţii este absurd.

În ceea ce mă priveşte, Biblia nu lasă nici un fel de portiţă pentru evoluţia prin mutaţii. Moise a subliniat faptul că Dumnezeu a creat totul „după soiul lui/lor”, Gen.1:11,12,21,24,25. Nu este necesar ca noi să înţelegem relaţia exactă între „soiurile” din Geneza 1 şi „speciile” din clasificarea biologică modernă. Pentru că indiferent de ceea ce se poate înţelege prin „soiuri”, este mai mult decît clar faptul că Dumnezeu a stabilit cu grijă linii de demarcaţie între ele. Potrivit Scripturii, un „soi” nu poate evolua în alt „soi”. Aceasta nu înseamnă că nu pot exista schimbări în interiorul unui „soi”. De exemplu, faptul că peste 200 de varietăţi distincte de cîini, la fel de diferite ca un cîine ciobănesc şi un cîine de talie mică cu picioare scurte cum e coteiul, s-au dezvoltat din cîţiva cîini sălbatici este perfect consecvent cu afirmaţiile din Geneza 1:24-25. Pentru un creştin, mutaţia nu poate furniza un mecanism pentru evoluţie.

Al treilea argument pe care l-am întîlnit era în legătură cu compararea structurilor în organisme. Teoria spune că, datorită unor organisme care trăiesc în moduri total diferite şi au un plan al corpului de bază similar, ele trebuie să fi provenit dintr-un străbun comun. De exemplu, înotătoarea unei balene, gheara de săpat a cîrtiţei şi aripa unui liliac au un aranjament al oaselor foarte asemănător, cu toate că, bineînţeles, ele au fiecare sarcini foarte diferite de îndeplinit. Se presupune că în urmă cu milioane de ani exista o simplă formă de animal cu un plan osos de bază şi că în cursul acestei perioade planul s-a modificat în diferite moduri pentru a da numeroasele variaţii pe care le vedem astăzi. Cu toate că acest argument părea rezonabil şi plauzibil, am descoperit curînd că aceasta este tocmai ceea ce era de aşteptat dacă Dumnezeu a creat toate aceste lucruri. Este clar că atunci cînd Dumnezeu a creat vertebratele, El a folosit un singur proiect de bază pentru planul corpului lor, dar că El a introdus de asemenea largi variaţii în acel plan, pentru a înzestra pe fiecare dintre creaturile Sale pentru locul lor din lumea Sa. Doresc să dau un exemplu. Este foarte uşor să deosebeşti clădirile din Londra pe care le-a proiectat Sir Christopher Wren; amprenta arhitectului este lăsată asupra întregii sale lucrări. Nimeni nu s-ar gîndi să afirme că, de pildă, Catedrala Sf. Paul a evoluat de-a lungul a milioane de ani dintr-un edificiu mai modest! Prin urmare, asemănarea dintre structura osoasă a multor creaturi ne îndreaptă nu spre un străbun comun, ci spre un Creator comun. Evoluţioniştii se confruntă cu două mari probleme în acest punct: (i) în multe cazuri membrele asemănătoare sunt produse prin acţiunea unor gene total diferite şi (ii) este o lipsă de dovezi (vii sau fosilizate) pentru schimbări gradate pornind de la un plan osos simplu.

Al patrulea argument evoluţionist este în legătură cu distribuţia geografică a regnului animal şi vegetal. Animalele marsupiale, precum cangurii şi urşii Koala, se găsesc aproape toate în Australia. Zone similare din Africa sunt ocupate de maimuţe cu coada scurtă, antilope şi lei. America de Sud are maimuţe cu coada lungă, lame şi pume. Majoritatea evoluţioniştilor cred că mamiferele primare simple au venit din Asia şi au plecat de acolo pentru a umple restul lumii. Se presupune că, în fiecare dintre zonele în care s-au dus, ele au evoluat în mod independent, aceasta conducînd la caracteristicile dominante ale fiecărei regiuni. Eu prefer să cred că toate animalele pot să-şi traseze originea pînă la acelea care au fost în arca lui Noe. După potop, Dumnezeu a călăuzit şi a îndrumat creaturile Sale prin căi pe care oamenii încă nu reuşesc să le înţeleagă pînă la sfîrşit pentru ca ele să poată îndeplini porunca Sa de a „mişuna pe pămînt, a fi roditoare şi a se înmulţi pe pămînt”, Gen.8:17.

În concluzie, aş vrea să spun că pentru cei care-L cunosc şi-L iubesc pe Domnul, evoluţia nu reprezintă nici o dificultate. Evoluţia nu este o chestiune de fapt ştiinţific; ea este o încercare de a interpreta faptele. Dacă oamenii refuză să creadă în Dumnezeu şi doresc să lase la o parte Cuvîntul Său, ei vor accepta cu bucurie evoluţia drept cel mai potrivit mijloc de a interpreta realitatea. Pentru cei care acceptă infailibilitatea Cuvîntului lui Dumnezeu, toate faptele ştiinţifice adevărate se vor dovedi în armonie cu învăţăturile din acest Cuvînt.

Send mail to: amorar@rdslink.ro with questions or comments about this web site.
Last modified: 10/18/03